Romania a devenit in mod oficial donator international de asistenta pentru dezvoltare in 2007, odata cu intrarea in Uniunea Europeana. Exista putine campanii media pe aceasta tema. Cu exceptia campaniilor (teledon) desfasurate in contextul catastrofelor din Asia de Sud-Est (cele provocate de tsunami in Indonezia si Sri Lanka in 2004 si de ciclonul Nargis in Myanmar/Birmania in 2008) practic nu s-a mai intamplat nimic remarcabil.
Din aceasta perspectiva, initiativa jurnalistei Alessandra Stoicescu este cu adevarat inedita. Prezentatoarea principalului „Observator“ de la Antena 1, a plecat pe 13 martie 2009 intr-o misiune umanitara de sapte zile in Bangladesh. Ea s-a alaturat UNICEF-ului in campania „2 pentru viata“ vizand ajutorarea sute de copii cu varste de pana la cinci ani, din tara asiatica, care mor zilnic din pricina lipsei unor banale suplimente de zinc. Alessandra Stoicescu a realizat in Bangladesh, alaturi de cameramanul Silviu Neagu, un documentar despre aceasta criza umanitara, care a fost difuzat in luna aprilie si a coincis cu debutul campaniei umanitare „2 pentru viata“. În aprilie 2009, UNICEF împreună cu Antena 2 au lansat campania de strângere de fonduri “2 pentru viaţă” pentru procurarea tabletelor de zinc pentru copiii sub 5 ani din Bangladesh care suferă de deshidratare severă provocată de diaree. După o lună de campanie au fost strânşi 217.000 de dolari. Aceste fonduri vor salva viaţa a peste 200.000 de copii din 14 districte din Bangladesh.
In Uniunea Europeana exista o preocupare deosebita pentru forma pe care aceste mesaje umanitare o imbraca. In multe tari, si la nivel european, au fost adoptate coduri de conduita privind imaginile si mesajele transmise catre public in cadrul acestor campanii. Aceste coduri se bazeaza pe principii de baza, ca de pilda: respectul pentru deminitatea persoanelor implicate, credinta in egalitatea tuturor oamenilor, acceptarea necesitatii de a promova echitatea, solidaritatea si dreptatea. In general se porneste de la premiza ca durerea si mizeria oamenilor nu trebuie exploatata nici macar in vederea strangerii de fonduri pentru a-i ajuta. In plus, cel putin in statele UE unde exista o traditie a cooperarii pentru dezvoltare, a existat (si continua sa existe) o inflatie de campanii pe diverse teme. S-a observat la un moment dat ca publicul european, bombardat cu mesaje si imagini privind mizeria si deznadejdea din aceste tari, a ajuns treptat la concluzia ca totul este in zadar si ca nu are rost sa mai contribuie la niste eforturi umanitare care nu par a schimba nimic. Ceea ce este fals. Din pacate, stereotipurile pe care se bazau aceste campanii prezentau o lume a nevoii perpetue si a lipsei de speranta. Ceea ce lipsea din acestea campanii erau oamenii de la fata locului care stiu mai bine decat oricine altcineva arta supravieturii si gasesc solutii (adeseori miraculoase) pentru a lupta pentru ei si familiile lor. Publicul european trebuie sa stie ca acesti oameni nu se simt comfortabil in postura de cersetori, aflati la mila celor bogati, ci doresc si sunt capabili sa isi rezolve problemele in mod autonom si cu demnitate. De multe ori acest lucru nu este posibil, si mai ales in momente de crize ajutorul din afara este vital. Dar aceasta reprezinta doar un scurt capitol din viata lor.
